Titus și Victor în Algeria. Atâta pot ei

Până ca ministrul de Externe Titus Corlățean și premierul Victor Ponta să dea lecții presei despre cum se comunică într-o situație de criză, așa cum au promis, să ieșim în întâmpinarea lor. Putem noi, ca oameni, dar mai ales ca lideri politici ai unei țări, să telefonăm unei femei și copilului său și să le spunem că tatăl familiei este viu și nevătămat, scăpat din mâna teroriștilor, apoi a doua zi să revenim cu un telefon în care să le spunem că acesta a murit?

Titus Corlățean și Victor Ponta au putut. Tot ei pot acum, când criza a luat sfârșit și România se numără printre țările care au pierdut oameni în criza de la In Amenas, să iasă cu declarații halucinante în care spun „Atât am putut!” sau „Nu ni s-a comunicat corect”. E ca și cum ai recunoaște public că diplomația română de la Alger este inexistentă sau incompetentă, iar Serviciul de Informații Externe lucrează în Africa de Nord cu niște cercetași versați în culegerea informațiilor de pe scara blocului.

Într-o situație de criză, comunicarea este totul. Autoritățile de la București au comunicat cu cetățenii români și cu presa la fel cum au comunicat autoritățile totalitare de la Alger cu Bucureștiul: prin muțenie, prin telefonul fără fir. Ziariștii și restul românilor au primit același tratament din partea autorităților care ar fi trebuit să informeze cetățenii, pe care l-a primit și „Celula de criză” de la București, din Algeria. Diferența este că presa nu are un SIE și nici o rețea diplomatică la dispoziție.

Nu este admisibil ca prima informație despre un cetățean român care a scăpat din mâinile teroriștilor să provină de la o companie de gaze din Japonia și nu de la un oficial român, care răspunde pentru siguranța cetățenilor români.

Nu este admisibil ca prima reacție oficială de la MAE la această criză în care au fost implicați cetățeni români să fie: „Vă rugăm să nu publicați știrea!”.

Nu este admisibil ca prima apariție publică a premierului Victor Ponta să vină în a patra zi de criză, adică aceea în care aceasta a și luat un sângeros sfârșit.

Nu este admisibil să ai un cetățean român într-un spital din Alger, liniștit, la 1.300 de kilometri distanță de teroriști, și să te bazezi doar pe informații la mâna a doua, de la algerieni și de la „partenerii internaționali”. E ca și cum ai spune că nu ai reușit să treci de portar, la spitalul Floreasca.

În ultimă instanță, cu tot respectul pentru munca asiduă pe care eșalonul doi din MAE și serviciile secrete au depus-o în această criză, nu poți să lași toată comunicarea pe umerii unui secretar general de minister.

Marea strategie de comunicare pe care a reușit-o Bucureștiul ne arată cât de puternică este încă școala sovietică în România. Nu doar prin aplicarea cenzurii pe informație, ci și prin folosirea unor tehnici de manipulare a presei care au făcut furori și în Vest.

Sâmbătă, SRI s-a trezit pe la prânzișor că a avut o epifanie. La cinci zile de la anunțul de luni al Kaspersky Lab, că o operațiune de spionaj cibernetic numită „Octombrie Roșu” a vizat și România, ne-am dat seama că oamenii răi au vizat chestiuni mult mai grave decât am crezut inițial. Resurse naturale și secrete politice, chestii, socoteli. Dacă inițial ne mândream că doar 4 IP-uri din România au fost afectate, brusc s-a întors socoteala. Vedeți dumneavoastră, chiar dacă România nici nu apare pe harta celor mai afectate țări în acest atac cibernetic, am făcut față cu brio la „cel mai puternic atac din ultimii 20 de ani”. Păi nu saltă inima în voi, români?

O „perdea de fum” clasică. La mai puțin de două ore, de la acest anunț, premierul Victor Ponta a ieșit public să anunțe că un român a murit în mâinile teroriștilor din Algeria. Parcă nu a mai durut la fel de mult, nu? Parcă frustrarea că un muncitor român a murit în deșert, fără să putem face nimic pentru el, nu mai înțeapă atât de puternic când te gândești că am scăpat de ditamai dezastrul informatic, pus la cale de redutabili hackeri chinezi și ruși.

Nu vreau să compar evoluția publică a autorităților române în cele două crize cu ostatici în care România a fost implicată în istoria sa recentă. Între Irak 2005 și Algeria 2013 este o diferență de la cer la pământ. Traian Băsescu a avut la dispoziție mai mult de o lună de negocieri, într-o țară în care SUA controlau tot ce mișcă. „Celula” lui Titus și Victor a avut la dispoziție patru zile, într-o țară semi-dictatorială, în care nici măcar MI6-ul britanic nu a reușit să trimită la fața locului decât doi-trei oameni, iar SUA au primit permisiunea excepțională de a plimba o dronă peste In Amenas, ca să culeagă informații din aer.

Nu ai cum să nu remarci însă evidențele. Că în 2005 un Traian Băsescu hăhăitor și inabil diplomatic a tras toate sforile posibile pentru a aduce trei din trei români acasă și a știut să joace jocul comunicării, cu ajutorul serviciilor secrete, astfel încât să iasă hăhăind în ochii poporului drept un „salvator” care te scoate din gaură de șarpe. Iar că în 2013, un Victor Ponta și un Titus Corlățean sobri, invocând profesionalismul și tactul, au adus acasă 3 din 5 români și, folosind comunicarea așa cum au știut ei, nu doar că au lăsat impresia neputinței la nivel înalt, dar chiar au declarat-o public: „Atât am putut! Nu ni s-a răspuns la telefon!”.

De opacitatea autorităților algeriene, care nu au lăsat pe nimeni să vină în ajutor cu sprijin, preferând să joace cartea forței brute, a intervenției armate, și nu au comunicat cu nimeni, s-a lovit nu doar Bucureștiul, ci și cluburi de putere mai acătării, precum Washingtonul, Londra sau Parisul. Un expert în securitate francez a colorat astfel tradiția din nordul Africii: în Algeria, afli ce s-a întâmplat cam după două săptămâni, așa lucrează ei.

Lecții de comunicare modernă au dat alte guverne, nu cel al lui Titus Corlățean și al lui Victor Ponta. Din a doua zi a crizei, Casa Albă prin purtătorul de cuvânt al lui Barack Obama, premierul britanic David Cameron și președintele Franței Francois Hollande au ieșit cu declarații în care, chiar dacă nu au dat informații concrete, au spus ce se întâmplă cu cetățenii lor și ce eforturi se fac pentru ieșirea din impas. La București, s-a lucrat sovietic, pe principiul că înțelept e ăla care tace.